Nevoia de unitate

O caracteristica  importanta a vremii pe care o traim este accesul aproape nelimitat la informatie. Fiecare persoana isi poate forma si sustine pareri si convingeri in  domeniile ei de interes, si asta duce la o uriasa diversitate de opinii. Ceea ce, pus in contextul altei trasaturi majore a timpului nostru, relativismul, face din fiecare dintre noi un posesor al propriului adevar, convingeri, credinte.

Nimic rau pana aici, chiar interesant, daca fiecare traieste singur, fara a avea nevoie de ceilalti. Insa in lumea reala, un astfel de mod de viata nu este posibil, si individul este parte a unor comunitati diferite, incepand de la familie, continuind cu ocupatia, grupul de prieteni, comunitatea religioasa din care face parte. In comunitate nu poate face fiecare tot ce vrea, sunt multe situatii in care e nevoie sa lucram impreuna, in unitate. Si daca modul de actiune necesar nu se potriveste convingerilor, adevarului fiecaruia, cum vom proceda ? Astfel de situatii produc coliziunea convingerile personale, individuale – cum se pot rezolva acestea astfel incat comunitatea sa nu sufere ?

Mai mult decat in orice alt domeniu al vietii, ne confruntam cu acest fel de situatii in viata comunitatii de credinta. Sunt foarte multe moduri de interpretare si intelegere ale aceluiasi Adevar, ceea ce a dus la formarea unui numar extrem de mare de comunitati, stranse in jurul unei anume intelegeri. Accesul la informatie  face ca, la ora actuala, in cadrul aceleiasi comunitati aproape fiecare sa aiba parerea lui, convingerea lui despre cum ar trebui facute lucrurile. Urmarea, rezultatele vazute peste tot.

Din nou, daca scopul ar fi dovedirea celor care au dreptate, si ei ar trai singuri, insular, fara a avea nevoie de ceilalti, desfasurarea ostilitatilor ar fi cel putin interesant de urmarit. Insa daca admitem ca scopul principal este cu totul altul, atunci trebuie sa vedem cum putem face astfel incat acesta sa fie indeplinit, fara a fi impiedicat de diferentele de opinii personale.

Pe scurt, scopul lui Dumnezeu este restaurarea tuturor lucrurilor, pentru implinirea planului Sau vesnic, de extindere a Imparatiei Sale invizibile pe pamantul creat de El. Si a ales sa faca lucrul acesta nu prin ingeri, ci prin oameni. Pentru a fi potrivit acestui scop,  omul are nevoie de o noua natura, primita prin credinta in Domnul Isus Cristos, si un nou mod de gandire care sa rezulte intr-un mod nou de viata. Dupa ce este nascut din nou prin credinta in Isus, dupa primirea naturii noi, incepe procesul de conformare cu noua natura, numit pe scurt ucenicie, sau devenirea « asemenea chipului Fiului Sau » (Rom. 8 :29).

Scriptura compara comunitatea ucenicilor cu un trup, un templu, o familie, o mireasa. De asemenea, integrarea in familia aceasta  e descrisa ca si inscriere la oaste, participarea la competitii sportive, lucratul pamantului. In toate acestea nu este loc de haiducie, de « fiecare face cum crede el », ci este vorba despre actiune in unitate. Pentru unitate s-a rugat Domnul Isus in Ioan 17, si este un ingredient absolut necesar vietii de comunitate.  Se poate ea realiza in timpul nostru, cand fiecare are adevarul lui la care tine mai mult decat la orice altceva ?

Va invit sa gandim impreuna la una din pildele bine cunoscute ale Bibliei. Luca 15 ne prezinta un tata care are doi fii. Tatal are proprietati, care dupa moartea lui urmeaza sa fie mostenite de fiii sai. Pana atunci insa, ce este al tatalui este si al lor, si fiecare contribuie la mentinerea si chiar inmultirea averii. Insa fiecare din cei doi fii are modul propriu de abordare a vietii, si fiecare actioneaza in consecinta.

Cel mare lucreaza pamantul – dar nu ca si proprietar, nu ca si partener al tatalui sau, ca mostenitor principal, ci ca un rob, din obligatie, pentru ca nu are alternativa. Si desi totul este al lui, munceste din greu sa-si castige dreptul la un ied pe care sa-l manance cu prietenii lui. Munca lui e o truda, fara bucurie, fara satisfactie – totul e din obligatie.

Fiul cel tanar nu mai asteapta moartea tatalui pentru a intra in posesia partii lui de mostenire, ci o vrea acum, si aici, pentru ca are o viata de trait, care necesita bani multi. Si pleaca la prietenii lui, care ii mananca averea si ramane fara nimic. Si atunci convingerile lui se schimba – decide sa se intoarca acasa si sa il roage pe tatal sa-l faca unul din robii sai.

Doi fii ai aceluiasi tata – nici unul dintre ei nu traieste ca fiu, unul munceste ca rob, celalalt doreste sa fie rob. In ochii si inima tatalui sunt frati, si tatal vrea ca ei sa traiasca in conformitate cu acest adevar, sa se bucure unul de altul, de relatia cu tatal, si de ce nu, impreuna sa fie mult mai eficienti in extinderea proprietatii comune. Dar acest lucru e impiedicat de convingerile personale – si deoarece cel mic nu si le mai poate permite, din cauza comportamentului sau falimentar, cel mare sta ferm – neaga calitatea de frate a celui mai mic (acest fiu al tau), nu vrea sa aiba de a face cu el, refuza bucuria restaurarii si partasia fratelui. Dar tatal nu este impresionat, pune lucrurile in perspectiva corecta (acest frate al tau), si indeamna la normalitate, adica acceptarea punctului sau de vedere, in calitate de tata.

Gandind la noi, fratii din aceasta vreme – suntem de multe ori la fel ca cei doi. Nici vorba de unitate, fiecare crede in felul lui, avem convingeri foarte puternice din care nu ne lasam clintiti…Si totusi, de multe ori lucram ca robii fara sa avem bucurie si satisfactia muncii, Tatal  e perceput doar ca si detinatorul averii pe care trebuie sa-L determin, prin munca mea, sa-mi dea ceva ca sa ma bucur cu prietenii mei. Sau Tatal este sursa tuturor binecuvantarilor pe care le toarna peste MINE, si rolul Lui este sa ma faca pe mine sa ma simt bine impreuna cu prietenii mei, risipind ce-mi da El intr-o viata fara rost. Si in tot acest timp, Imparatia Domnului ramane o realitate dincolo de preocuparile in vederea cladirii micilor noastre imparatii personale.

Este posibila unitatea? Da, cu schimbarea atitudinii fata de Tatal si frati. Cand privim unul la altul ca frati, ne vedem greselile, erorile doctrinare, robia, libertinismul, si alte lucruri care ne impiedica sa ne acceptam unii pe altii, ca si fii ai aceluiasi Tata.

Daca amandoi fratii privesc la Tata, si realizeaza ca sunt frati datorita Lui, pentru ca amandoi sunt fii ai Tatalui, au natura Lui, si ca El iubeste pe fiecare la fel, si iarta, si ne arata unde gresim, se pot accepta unul pe altul, pot avea partasie unul cu altul, si pot  trai impreuna ca frati – implinind astfel dorinta Tatalui. El doreste sa avem partasie unul cu altul si impreuna cu EL – si atunci trairea in unitate va fi posibila, si Imparatia Domnului va fi extinsa prin lucrarea IMPREUNA.

Posted in: Articole

Lasă un comentariu

Trebuie să fii logat ca să poți adăuga un comentariu.