Criza de identitate a evanghelicilor din România

Cu câțiva ani în urmă se vorbea cu mult interes despre o preconizată apariție editorială inedită a unei cărți intitulate „Omul evanghelic”. Proiectul cu pricina nu s-a mai finalizat, dar cert este faptul că odată cu trecerea timpului portretul omului evanghelic riscă să nu mai arate precum în poza de la tinerețe. Trecerea anilor a lăsat urme vizibile pe chipul evanghelicalismului românesc, după cum orice mișcare creștină din istorie a fost marcată de scurgerea anilor. În lipsa unei mișcări de reînnoire spirituală, vigoarea și energia tinereții se diminuează, pe măsură ce structurile, programele și tradițiile riscă să le reducă la o formă lipsită de conținut.

S-au scurs aproape 25 de ani de la Revoluție. Îndrăznim să ne uităm în oglindă? Mi-ar plăcea să asist la o întâlnire a liderilor evanghelici din anii 90, entuziaștii care au gândit construcția Alianței, a postului de Radio Vocea Evangheliei, a proiectelor naționale precum Filmul „Isus”, a evenimentelor de la Sala Palatului și de pe stadioanele din marile orașe etc. Oare cum ar descrie ei biserica după 25 de ani?

Cert este că prezentul reflectă o mișcare evanghelică a cărei identitate pare tot mai diluată. Ce mai reprezintă evanghelicii pentru societatea românească? În ce constă „oferta” lor pentru generația de astăzi? În perioada interbelică (și de asemenea sub comunism), era destul de simplu de aflat cine este un „pocăit” sau „neoprotestant”: cineva care nu fura, nu înjura, se abținea de la tot ceea ce era considerat viciu, mărturisea pe Hristos ori de câte ori avea ocazia, îi ajuta pe semenii săi, un om de caracter, avea curajul să trăiască altfel, respecta familia cu sfințenie. Am evidențiat în mod intenționat aspecte care țin de viețuirea evlavioasă, nu de doctrină, întrucât consider că forța spirituală a evanghelicilor a fost dată de modul în care au trăit înaintea lumii.

Până când se va publica o analiză a „omului evanghelic”, îndrăznesc să apreciez că asemănările cu modelul anilor ’80, de exemplu, sunt tot mai puține. Și aceasta nu din pricina vârstei acestei mișcări, care în mod normal ar trebui să însemne mai multă înțelepciune și maturitate, ci fiindcă ADN-ul evanghelicalismului a suferit mutații serioase. Sunt oamenii de afaceri evanghelici de astăzi un model de urmat și de invidiat de către ceilalți? Au politicienii evanghelici standarde care să îi plaseze din punct de vedere moral deasupra mulțimii de parveniți din politică? Discuția poate merge chiar până la o comparație a „clerului” evanghelic cu cel ortodox.

Criza actuală de identitate a evanghelicilor este cel mai bine reflectată prin lipsa de reacție față de ceea ce se întâmplă în societatea contemporană. Dacă un lider de opinie folosește un cuvânt injurios față de romi, imediat există o reacție virulentă a organizațiilor care le reprezintă drepturile. Când maghiarii se consideră nedreptățiți, imediat auzim o reacție din partea comunității maghiare. Există reacții dure din partea făuritorilor de opinie atunci când sunt afectate în mod negativ justiția sau instituțiile de cultură. Când însă în societate decăderea morală cunoaște un declin înfiorător, cine ar trebui să țină sus stindardul moralității? Cine ar trebui să promoveze cinstea și adevărul? Cine ar trebui să proclame fără jenă sanctitatea vieții și sacralitatea familiei? Cine ar trebui să încurajeze și să susțină modelele și reperele morale?

Lipsa de implicare a bisericii are implicații cu atât mai profunde cu cât atacurile împotriva credinței în Dumnezeu și a moralei creștine sunt tot mai bine orchestrate. Practic, pe fondul lipsei profunde de reacție a Bisericii, forțele care și-au propus dezrădăcinarea valorilor creștine și a credinței în Dumnezeu au un câmp de acțiune nelimitat și ușor de cucerit. Ei întâmpină cel mai adesea tranșee goale. Primarul Mazăre poate să spună în prime-time că va face din Mamaia o casă de toleranță pentru arabii și rușii bogați, cui îi pasă? Un candidat la președinție face afirmații grave referitor la familie, dar pe cine mai deranjează?

Desigur, criza de identitate se resimte și mai profund în mediul ortodox, dar aceasta nu e de măsură să bucure pe nimeni, nici măcar pe evanghelici. Este greu de subestimat forța de care dispune Biserica Ortodoxă Română pentru influențarea politicii românești, mai ales de când a fost ales Patriarhul Daniel. Cum se explică atunci reacția anemică a Bisericii Ortodoxe în fața invaziei păgâne, în timp ce investește megaloman într-o catedrală rece? România ar fi avut șansa să arate Occidentului că o țară cu puternice tradiții creștine are forța morală să propună un model diferit de abordare a dezbaterii referitoare la homosexualitate, însă a ratat-o.

Cândva se va scrie și istoria pierderilor suferite de Biserică din ultimul deceniu. Pierderi imense și greu reversibile, suportate de o biserică ale cărei reacții anemice arată că nu a înțeles mersul vremurilor și nu a înțeles miza luptelor din societatea românească. Mai poate fi inversată tendința aceasta? Pentru a putea influența societatea actuală din punct de vedere spiritual, „omul evanghelic” român mai are o singură șansă: să se întoarcă la armele spirituale, care au fost abandonate cu mare ușurință din momentul în care s-a văzut cu bani, cu putere și cu relații.

Posted in: Articole, Bisericești

13 comentarii la articolul "Criza de identitate a evanghelicilor din România"

Trackback | Comments RSS Feed

  1. nicugramesc says:

    Sunt unul din cei care au “prins” si vremurile de dinainte de ’89, si entuziasmul anilor ’90, si cu siguranta lucrurile la care ne asteptam erau diferite de realitatea actuala. Una din multele cauze ale starii actuale de lucruri – pentru ca sunt multe – cred ca este lipsa intelegerii “pozei mari” – si aici ma refer la imaginea vietii personale. Datorita posibilitatilor deschise dupa revolutie si lipsei de intelegere a dependentei de Domnul, viata spirituala a devenit doar o “felie” a vietii zilnice, dintre multe alte felii care o compun, felii care nu au mare lucru (adesea nimic) de a face cu spiritualul. Si acestea pretind majoritatea timpului, energiei si resurselor (daca vrei sa ai bani, putere si relatii), astfel incat viata spirituala a ramas o datorie ce trebuie platita din cand in cand, o anexa adesea deranjanta a vietii zilnice… Cred ca intelegerea faptului ca supunerea fata de Imparatul Isus si calitatea de cetatean al Imparatiei sale afecteaza TOATE domeniile vietii, ca nu e vorba despre noi, ci despre EL, ar fi un bun start…pentru ca asta ar schimba radical aspectul comportamental al omului evanghelic!

    • Vasilică Croitor says:

      Este foarte adevărat. Viața creștină devine doar o părticică din viața văzută ca ansamblu. Există astăzi credincioși care se comportă ca niște deiști. Dumnezeu este undeva departe, prea puțin sau deloc implicat în evenimentele curente. De fapt, acestea sunt simptomele care anunță că este nevoie urgentă de o trezire spirituală.

      • Cristi Șoimaru says:

        De acord ca exista in viata multor credinciosi o tendinta catre “compartimentalizare”/dualism. E nevoie de “trezire spirituala”, insa sa nu se ajunga spre tendinta de a astepta totul de la Dumnezeu pentru o schimbare, cand El ne-a dat deja atat de mult. Insa, noi cam “dormim in lumina”.

      • nicug says:

        Poate ar fi interesant sa declansam o discutie despre “trezire spirituala” – la ce ne asteptam, cum o recunoastem cand apare, cine ce parte are, este rugaciunea nu doar necesara, ci si suficienta? Am avut ocazia sa fiu parte a unui grup de lideri crestini care au incercat sa defineasca trezirea, si parerile au fost extrem de variate!!! Si asta pentru ca trezirea are asa de multe aspecte! La ce sa ne asteptam?

        • Vasilică Croitor says:

          De acord. Trezirea spirituală a fost tradusă de fiecare grup după specificul și așteptările doctrinare individuale. Discuția despre trezire a fost dusă cel mai des din perspectiva emoțiilor, a numărului de persoane implicate, a duratei în care s-a manifestat aceasta.

          Pe scurt, pentru mine trezirea spirituală înseamnă o lucrare a Duhului Sfânt de împrospătare a vieții credinciosului. Richard Lovelace are un studiu aprofundat pe această temă, subliniind că sunt 5 elemente care rezultă în urma trezirii spirituale:
          1. orientarea spre slujire/misiune
          2. rugăciunea dependentă (o strânsă legătură între viața reală și lucrarea Duhului)
          3. viața nouă care marchează comunitatea credincioșilor
          4. integrarea teologică (relevanța culturală a adevărului biblic pentru societatea actuală)
          5. disenculturation (separarea de lume/spiritul lumii)

          • Cristi Șoimaru says:

            Cu totii suntem de acord cu nevoia si rugaciunea pentru “trezire spirituala”. Cele 5 urmari citate de Vasilica reprezinta intr-adevar consecinte ale trezirii. In intelegerea mea, trezirea spirituala este acea actiune initiata de Duhul Sfant prin care credinciosul (sau un grup de credinciosi) devine constient de dragostea si puterea lui Dumnezeu si traieste si actioneaza pe baza identitatii si chemarii sale in Cristos. Trezirea este insotita de manifestari clare ale roadei si darurilor Duhului Sfant.

            Din ce citesc in Noul Testament, cred ca trezirea spirituala ar trebui sa fie tânjirea si starea fiecarui credincios care cauta Imparatia, neprihanirea si rodirea (starea de maturitate in Cristos).

            Din cate imi dau eu seama, atat in Romania, cat si in alte tari din lume exista credinciosi care considera ca “trezirea spirituala” reprezinta acea stare de revarsare si manifestari speciale ale Duhului Sfant care atrag atentia multor oameni. Evident ca Duhul Sfant este suveran in ceea ce alege sa faca, insa o manifestare speciala a darurilor Duhului Sfant care nu este urmata de o reforma/innoire (a gandirii si practicii) in viata credinciosului/bisericii nu este o trezire “deplina”.

            Asa ca eu ma rog ca sa existe cat mai multi credinciosi “treji”, iar Duhul Sfant sa insoteasca trairea si marturia noastra. Cred ca o astfel de situatie ar aduce multe schimbari in bine referitor la aspectele mentionate in articolul lui Vasilica.

  2. ofilip says:

    Vasilică, îmi place articolul, prezintă o bună perspectivă de ansamblu. Bună și direcția comentariilor, nu aș vrea să îi schimb cursul, dar citesc și scriu ca un tânăr cu rădăcini puternice în biserica pe care ai descris-o în prima parte a articolului dar și ca unul frustrat și preocupat de eșecul urmașilor lui Iisus (biserica) în a apăra valorile Împărăției. Gândul meu legat de trezire spirituală este în direcția de începerea a unor mișcări noi, mai ales acolo unde trezirea întârzie pentru că mai pe față mai pe ascuns ea nu e dorită de “deiștii” la care faci tu referire.

    • Vasilică Croitor says:

      Filip, eu nu aș lega trezirea de contextul instituțional. Când trezirea vine, ea poate clătina așezăminte străvechi. Chiar în România, Dumnezeu a adus un vânt proaspăt chiar și în BOR prin Oastea Domnului. Cine vrea să discute despre trezirea spirituală în România nu poate să ignore această mișcare.
      Revenind la spațiul neoprotestant, eu sunt un om „din sistem” și nu am deloc sentimentul că „sistemul” este motivul pentru care nu umblăm în trezire spirituală în România. Mișcarea de trezire poate exista în cadrul unor biserici vechi, asta este convingerea mea.

      • ofilip says:

        Sună bine, sunt de acord că mișcarea poate exista în cadrul unor biserici vechi (cu multiple generații de ucenici ai lui Iisus). Dar impresia mea continuă să fie că e mai greu să experimentezi această trezire în contexte care tind să apere forme și tradiiții. Dar eu sunt pentru discuție cum zici și tu, între cei ce urmăresc trezirea, fie în contexte instituționalizate fie în contexte noi.

  3. Dorinel says:

    Sant de acord cu ofilip.Cand un “sistem” sau “contexte” tin de forme si traditii,fara sa realizeze ca acest fapt nu duc la altceva decat la “atipirea” spirituala,pentru ca “Dumnezeu vorbeste insa,cand intr-un fel,cand intr-altul,dar omul nu ia seama.”

    Un sistem reticent la schimbare niciodata nu se va trezi,iar sistemul din care faci parte, frate Vasilica,e unul dintre cei mai reticenti,chiar daca nu ai acest sentiment,pe moment,el “sitemul” traditional,formal, este o frana in trezirea spirituala,si asta nu o spun doar eu.

    • Vasilica Croitor says:

      Dragul meu, este ușor de rostit fraze cu nuanță de absolut, dar e mai greu să le dovedești.
      „Un sistem retient la schimbare niciodată nu se va trezi.” Cine spune asta? Orice trezire spirituala a venit într-un sistem care evident nu era bucuros de schimbare, dar totuși asta s-a întâmplat.
      „Sistemul tradițional, formal, este o frână în trezirea spirituală”. Cu această a doua afirmație ai contrazis-o pe cea dintâi. Da, rânduielile inventate de oameni sunt doar o frână, și atât. Dumnezeu este mai mare, are ultimul cuvânt, iar când Duhul lui suflă, aduce viață în pofida frânelor puse de oameni.

      • Dorinel says:

        Fii binecuvantat de Domnul,frate Vasilica,ai dreptate,cateodata nu mai reusesc sa dau sanse la sisteme tradizionale,formale iar nuanta devine absoluta.
        Da,in adevar,traim dispensatia Duhului de vreo doua mii de ani(sufla),dar noi care vedem acele frani “inventate”,ar trebui sa luptam mai mult pentru eliminarea lor.

        Personal,din ce-am citit, de tine scris,am inteles ca faci mai mult decat altii din sistem, in directia asta.

        Activitatea celor mai multi evangelici, intr-o zi calendaristica,esclusa duminica,e axata, in cea mai mare parte,pe altceva decat pe viata spirituala.
        Viata spirituala doar o “anexa”,cum zice fratele Gramesc,in timp o sa fie abandonata,ea viata spiritula,si vine somnul iar trezirea: prea tarzie.

        Personal,as vrea sa pot sa traiesc cum traia Pavel apostolul(1Tes.2:3-10),subliniez,”as vrea”.Trairea si gandirea spirituala in felul asta,va aduce trezire spirituala.Dar cine ,astazi,mai traieste ca Pavel?Pentru ca sant atat de multi,ca mine,doar vrem!

Lasă un comentariu

Trebuie să fii logat ca să poți adăuga un comentariu.