Când cântecul și teologia fac casă bună

Obiectivul articolului:  în acest articol doresc să așez o fundație teoretică necesară trecerii de la practica închinării creștine cu precădere muzicală, adesea intuitivă, imitativă, agramată și experimentală în exces, înspre o teologie practică a închinării creștine prin toate formele ei artistice.

Acum când scriu acest prim articol pentru platforma de comunicare cultura dialogului, sunt conștient că prima mea ieșire la rampă devine etalon pentru modul cum voi fi privit, cântărit și criticat. Dacă sunt mulțumit de aportul meu în scris, atunci interacțiunea cu cititorii nu poate fi decât o foarte frumoasă călătorie de descoperire continuă și învățare reciprocă.

Tocmai de aceea vă invit la dialog pe marginea subiectului care mă definește ca vocație, activitate, interes și pasiune: cântecul și teologia și ce se poate întâmpla când cele două fac casă bună.

Cântecul, simplu spus, este ceea ce exprimăm rațional și emoțional sub forma versurilor, acompaniați fiind de o succesiune expresivă de sunete muzicale cu durată, înălțime și ritm diferite.  De la cântecul de leagăn până la cel funebru, viața ne este presărată cu cântece și îndrăznesc să cred că mai devreme sau mai târziu toți cântăm.

Teologia, tot într-o definire simplă, reprezintă modul în care credem, gândim și vorbim despre Dumnezeu, trăind ca atare.  În cuvintele sfântului Anselm de Canterbury (1033-1109), teologia înseamnă fides quaerens intellectum (faith seeking understanding” sau credința care cercetează pentru a înțelege)—„o credință născută dintr-o dragoste activă pentru Dumnezeu care caută o cunoaștere tot mai adâncă a acestuia.”[1]  Așadar, dacă te numești creștin (de orice confesiune), automat ești și teolog, fără excepție.  Cele două nu pot fi separate, deoarece a gândi teologic înseamnă să cauți să înțelegi realitatea vieții în complexitatea ei prin prisma credinței pe care o ai.[2]

Consider că există două niveluri de manifestare a cântecului și a teologiei: cel intuitiv/imitativ și cel intențional/deliberativ.[3]

Cântecul intuitiv/imitativ este cântecul compus și interpretat pe calapodul a ceea ce deja există și se acceptă ca atare.  Un astfel de cântec poate dovedi grade diferite de creativitate în baza cărora se poate decide dacă acesta este imitația altui cântec (fără nici un pic de valoare adăugată, precum o reciclare a muzicii, interpretării, temelor și limbajului), sau are totuși o doză de noutate și oarece originalitate—toate însă pe calapodul acceptat la un moment dat.

Teologia imitativă/implicită o înțeleg de cele mai multe ori ca fiind gândirea (și trăirea) creștină modelată, aplicată sistematic și adânc înrădăcinată în conștiința enoriașilor unei biserici locale prin pârghiile specifice confesiunii precum:  școala duminicală, predica, studiul biblic săptămânal, închinarea muzicală, rugăciunea, regulile vestimentare, limbajul acceptat, convingerile colective, ș.a.m.d.—toate pe calapodul doctrinar specific confesiunii și diseminate pe cale ierarhică și istorică (acolo unde se poate vorbi de tradiție istorică).

Cântecul intențional/deliberativ este creația persoanei căreia nu-i dictează moda/tendințele/impulsul brut/stilul acceptat/clișeele, ci strunește arta compunerii acelui cântec din preaplinul înțelegerii propriei identități și a stăpânirii domeniilor muzical și lingvistic în contextul în care alege să se manifeste contributiv.  Există un scop, viziune, direcție, resursele necesare, tensiunea creativă și conștiența propriilor limitări care impun o continuă dezvoltare și transformare.

În fine, de cele mai multe ori teologia deliberativă are ocazia să prindă contur și să se manifeste în gândirea și trăirea credinciosului atunci când viața își schimbă brusc cursul, lucrurile nu mai sunt cum „ar trebui,” iar convingerile teologice înrădăcinate nu mai fac față noilor provocări.  De exemplu decesul subit al unui copil, divorțul, pierderea întregii averi, prieteni-deveniți-dușmani, abuzul fizic/emoțional/spiritual—astfel de provocări pot împinge persoana fie în derivă și apostazie, fie înspre și în Dumnezeu, agățându-se de acesta, descoperindu-l și înțelegându-l în timp cum nu ar fi putut niciodată să o facă de n-ar fi trecut prin astfel de situații.  Tragediile nu trebuie să fie însă condiția necesară pentru dezvoltarea unei gândiri teologice deliberative.  Revenind la cuvintele sfântului Anselm de Canterbury, dragostea de Dumnezeu ar trebui să împingă omul înspre o cunoaștere a acestuia și o trăire cu el mereu mai adâncă, mai profundă, dincolo de condiționările convingerilor și practicilor înrădăcinate.

Iar acum, puțină aritmetică:

cântec intuitiv + teologie imitativă = casă drăguță, dar trasă la indigo, lipsită de imaginație profetică;[4]

cântec intențional + teologie imitativă = aceeași casă drăguță, la care se adaugă talent muzical și lingvistic cu carul, dar conținutul teologic slăbuț, pe alocuri chiar periculos (dar important e să sune „cool”);

cântec intuitiv + teologie deliberativă = parcă e un pic mai bine decât în primele două cazuri;

cântec intențional + teologie deliberativă = casă bună

În cuvintele care mi-au rămas, doresc să descriu punctual ce se poate întâmpla atunci când cântecul intențional și teologia deliberativă fac casă bună:

  • avem de-a face cu compoziții muzicale valoroase artistic și sănătoase în conținutul teologic—o veritabilă hrană pentru diferitele comunități de credință;
  • sfinții surprind mult mai bine în trăirea lor călătoria spirituală pe care o parcurg cu Dumnezeul lor, devenind o mărturie cantabilă și pentru alte comunități de credință;
  • se cultivă o memorie colectivă autentică și profundă și o dietă muzicală hrănitoare pentru generațiile ce vin, stimulându-le imaginația profetică despre persoana Dumnezeului părinților lor și rolul noilor generații pentru istoria locului;
  • se naște o mărturie muzicală relevantă, contextualizată și deschizătoare de drumuri în același timp, în relație cu contextul românesc în care suntem chemați să ne iubim semenii și să-i slujim;
  • cântecele mature artistic (compozițional, orchestral, intrepretativ, stilistic, prozodic), ancorate într-o reflecție teologică misiologică conduc inevitabil la implicare civică și socială, în numele și de dragul împărăției lui Dumnezeu;
  • o rezultantă a punctului anterior este manifestarea trăsăturilor împărăției lui Dumnezeu în strai și grai românesc, spre deosebire de importul en-gros și discreționar care alienează;
  • modelarea și cultivarea unor alte mentalități și modele de practică creștină evanghelică în România, specifice locului;
  • granițele confesionale încetează să mai fie sârmă ghimpată și devin porți deschise înspre o cunoaștere și îmbogățire reciprocă, sub crucea lui Hristos;
  • împletirea unui cântec bine meșteșugit cu o teologie sănătoasă dă naștere la răspunsuri reale pentru durerile celor din jur și neajunsurile celor apăsați, devenind un glas care strigă împotriva pustiirii săvârșite de răutatea celor abuzivi de putere în toate domeniile vieții (inclusiv biserică);
  • mai devreme decât mai târziu, astfel de cântece profund sănătoase teologic și muzical vor fi dorite și cântate de alte comunități de credință, din alte culturi, pentru zidirea trupului lui Hristos la nivel global și vom ajunge, în sfârșit, să exportăm și noi ceva veritabil după multe decade de import discreționar aproape exclusiv anglo-saxon;
  • în fine, în această casă bună așa numitele „worship wars” sau certuri de cuvinte/lupte de păreri pe seama închinării în diferitele ei forme devin complet irelevante, deoarece o teologie sănătoasă și holistică a închinării creștine prin diferitele forme de artă nu se mai pretează unui astfel de registru inutil.

Acest articol inaugural se dovedește a fi un manifest profund teoretic.  Am însă convingerea că pentru contextul evanghelic românesc în care închinarea (muzicală) mărșăluiește de mai bine de douăzeci de ani pe principiile imitării, intuiției și experimentării „free-flow” (cu unele fluctuații și excepții), nevoia de a ne lua timp să gândim despre ceea ce facem este – vorba americănească – „long overdue.”

Iată de ce cred cu convingere că e vremea să trecem de la lunga practică a închinării (muzicale) neoprotestante (uneori fără noimă, direcție și sănătate scripturală), înspre o teologie practică a acesteia în context românesc.  Promit ca într-un articol viitor să încerc să explorez mai mult natura practică a celor scrise mai sus.

1] Williams, Thomas, “Saint Anselm”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Spring 2013 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <http://plato.stanford.edu/archives/spr2013/entries/anselm/>.

[2] Stone, Howard W., și Duke, James O., How To Think Theologically, Mineapolis, MN: Fortress, 2013, p. 3.

[3] Idem, p. 15, 19.

[4] Folosesc termenul profetic mai degrabă în sensul biblic (recunoscând influența teologilor John Goldingay și Walter Brueggemann asupra înțelegerii acestuia), și mai puțin în uzanța lui curentă, cu precădere în unele cercuri neoprotestante (ultra)carismatice atât din străinătate cât și din România.

8 comentarii la articolul "Când cântecul și teologia fac casă bună"

Trackback | Comments RSS Feed

  1. SimeonD says:

    Frumos articol! si sunt foarte de acord cu armonia dintre cele doua, armonie fara de care putem fi doar niste arame sunatoare sau chimvale zanganitoare. E adevarat ca nu ar trebui sa conteze forma de muzica (veche sau contemporana), dar eu unul am ales-o pe cea simpla, mai veche. De ce? pentru ca are alta “greutate” spirituala, adevaruri mai profunde, inspirata din trairi reale. De ce nu cea moderna? pentru ca e diluata, incepand cu versurile pana la felul in care o exprimi si la felul in care traiesti in timp ce o canti. Chiar si sursele de inspiratie lasa de gandit/dorit..
    Ca unul care conduc tinerii in inchinare, prin cantare, am ales varianta mai sigura 🙂
    Si doar ca observatie, pe care o puteti lua in seama sau puteti sa treceti pe langa ea: eu nu as spune cantec.. stiu ca suna prea legalist, formal,etc.. dar este si trebuie sa fie o diferenta intre ce canta lumea si ce cantam noi. Pana si dictionarul ne confirma. Cantecul este ceva separat de teologie, cum ati amintit. Cantarea este ceva ce te duce cu gandul la Biserica, la Dumnezeu. Sunt unii care gandesc ca nu mai e la moda sa spui cantare, cantec tot aia inseamna, dar nu e chiar asa.. E doar o forma de exprimare, dar eu o aleg pe cea mai buna 😉
    Multa binecuvantare!

    • Cristi Șoimaru says:

      Simeon, iti respectam preferintele. Atat cele muzicale, cat si cele lingvistice. Cred insa ca tocmai accentul/preferinta pe o anume forma muzicala in inchinare reprezinta adeseori o problema. In fata multor cantece noi ce par a fi superficiale (teologie de “genunchiul broastei”) si eu prefer sa ascult si sa cant unele cantece/cantari/imnuri mai vechi, dar nu tot ce e vechi e si profund (“cu greutate spirituala”). Sunt si astazi multi cantautori sau trupe muzicale care au versuri solide si o muzica actuala (“moderna”) izvorate dintr-o credinta sincera si din experientele lor cu Dumnezeu. In analiza finala, inchinarea adevarata a fost si ramane o chestiune de atitudine a inimii si nu de “sunet” sau “de pe buze”. Domnul fie Laudat!

      • SimeonD says:

        Nu am vrut sa las de inteles ca nu se gaseste nimic bun in ce e modern, doar ca e clar spre ce se tinde. Am specificat asta, pentru ca, din propria experienta, care e una destul de vasta, intre cele vechi am gasit cantari mai spirituale. Nu sunt eu cel care ii judeca pe cei de azi, nu intelegeti gresit. Domnul va judeca pe fiecare.
        Si da, e clar ca e vorba de o atitudine a inimii. Dar conteaza si ce scoatem pe buze. Evrei 13.15: Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.
        Deci conteaza.

        • Cristi Șoimaru says:

          E bine ca am ajuns la o intelegere de “mijloc”. Nu tot ce e “modern” e superficial, dupa cum nu tot ce e vechi e “spiritual”. Inchinarea este o atitudine a inimii care-L recunoaste si inalta pe Dumnezeu si nu o chestie de stil sau preferinta, desi ceea ce iese “de pe buze” trebuie sa fie in concordanta cu felul in care Biblia ni-L infatiseaza pe Dumnezeu. Iar stilul muzical (mai vechi sau mai nou), desi nu reprezinta esenta inchinarii, poate reprezenta o forma de “jertfa” si excelenta oferita lui Dumnezeu. Psalmul 149:1- Psalmul 150:6

          • Regus David says:

            Se întâmplă adesea ca un stil muzical agreat de noi să ne facă mai toleranți față de texte mai puțin veridice sub aspect teologic. Sunt multiple exemple din păcate care confirmă această aplecare a unora spre a ”înghiți cămila și a strecura țânțarul”. O ”casă bună” nu este ușor de realizat însă este ușor de observat când aceasta există.

  2. Cristian Cazacu says:

    Mulțumesc celor ce și-au exprimat opinia, până acum. Apreciez ideile, sugestiile și deopotrivă vederile diferite. Nu aș avea nimic de adăugat, decât poate să rescriu un paragraf din articol:

    “…în fine, în această casă bună așa numitele „worship wars” sau certuri de cuvinte/lupte de păreri pe seama închinării în diferitele ei forme devin complet irelevante, deoarece o teologie sănătoasă și holistică a închinării creștine prin diferitele forme de artă nu se mai pretează unui astfel de registru inutil.”

    Nicidecum nu consider ce s-a discutat ca fiind certuri de cuvinte. Cred doar că trebuie să devenim mult mai conștienți că suntem mereu și mereu condiționați cultural, din generație în generație, iar acest lucru nu este neapărat rău. Înseamnă doar că trebuie să fim mult mai treji din punct de vedere teologic și misiologic, pentru a putea mânui cu dibăcie și înțelepciune unealta culturală.

    De exemplu, diferența dintre CÂNTARE și CÂNTEC cred că e una pur culturală. Probabil că, demult cândva, termenul CÂNTARE a devenit consacrat pentru spectrul bisericesc–o decizie contextuală, specifică vremurilor de atunci. Astăzi când trăim în alt context, acest termen denotă mai mult un iz arhaic pe care îl găsesc ca fiind relevant doar cu trimitere la acele compoziții muzicale de altădată. În schimb, CÂNTEC mi se pare mult mai relevant în contextul în care trăiesc, pentru că până la urmă conținutul a ceea ce interpretez pune carne (semnificație), pe oase (termenul ‘cântec’).

    Eu unul prefer să folosesc termenul cântec.

    În definitiv atât atunci cât și acum au existat, există și vor mai exista cântări/cântece/hit-uri slabe muzical și teologic, după cum au rămas și cântări vechi pline de substanță și vor continua să se nască cântece noi profunde din punct de vedere teologic, onorând astfel chemarea biblică de a cânta din nou și din nou un CÂNTEC NOU, sau din respect pentru Dumitru Cornilescu, o CÂNTARE NOUĂ.

    Să ne ajute Dumnezeu să observăm în peregrinările noastre cât mai multe case bune, făcute din pietre vii (în)cântătoare, că de dărâmături nu ducem lipsă.

  3. Cristi Șoimaru says:

    Am citit un articol pe o tema conexa cu cea a acestui articol si m-am gandit sa-l impartasesc si aici:

    http://www.churchleaders.com/worship/worship-articles/175065-thom-schultz-why-they-stopped-singing-on-sunday.html?p=1

Lasă un comentariu

Trebuie să fii logat ca să poți adăuga un comentariu.